365 de zile la distanta de Cazino. O adevarata provocare

Scriam in articolul trecut ca jocul ajunge sa copleseasca treptat viata dependentului de jocuri de noroc. Multi jucatori compulsivi isi propun, in general la inceput de an, sa renunte la jocuri, dar nu reusesc. An de an vedem repetandu-se acelasi scenariu: Promisiunile catre sine si catre familie ca nu vor mai intra in Cazino si nu isi vor mai risipi prosteste veniturile sunt in van. Jucatorul isi continua cursa infernala impotriva, pana la urma, propriului sine.

Ca jocul prosteste si fura mintea, precum si viata dependentului e un lucru cunoscut. In lupta cu viciul, sevrajul reprezinta dificultatea majora a celui care doreste sa abandoneze lumea jocului, dar in loc de asta cedeaza in mod constant ispitei.

Ispita reprezinta dorinta. Dar aceasta dorinta nu este bine diferentiata si nici constientizata. Daca jucatorul s-ar cunoaste indeajuns de bine, ar fi capabil sa isi stapaneasca cel putin in prima faza impulsurile care il imping catre sala de Cazino, pana la descoperirea unei alte solutii care sa duca la vindecare, facilitand-o.

Unii apeleaza la solutia care are aparent de succes de a muta jocul in virtual pentru o vreme, ceea ce nu inseamna ca sunt insa vindecati. Si acolo pot fi gasite diverse cai de a determina jucatorul sa fie cat mai prezent si sa investeasca sume insemnate de bani.

Jocul nu este realitatea. Atata vreme cat dependentul nu se poate desprinde de joc pentru un interval cat mai mare de timp, el nu se poate confrunta cu realitatea neplacuta, care a impins in mod inconstient spre joc si nu poate iesi astfel din lumea acestuia.

Existenta acestui cerc vicios ingreuneaza recuperarea, cel putin pana in momentul cand o alta atractie mai puternica decat jocul isi face simtita prezenta. Dar nici aceasta varianta nu este decat un surogat, chiar daca poate fi unul mai economic. Si totusi care este cea mai potrivita cale de actiune pentru a iesi din impas?

O intrebare care se gaseste frecvent pe buzele multor jucatori hotarati sa isi schimbe viata. Indepartarea de joc si strabaterea perioadei de sevraj este optiunea recomandata frecvent, pentru ca numai astfel jucatorul poate fi in contact intr-adevar cu propriile nevoi ce au fost neglijate atata vreme.

Sevrajul ramane insa greu de indurat, atunci cand prin joc s-a fugit in fapt o intreaga viata de suferinta. Jucatorul se afla intr-o perpetua cautare inconstienta de a face lucrurile sa ii fie cat mai usoare, iar mediul familial punandu-i la dispozitie sume de bani pentru a-si plati datoriile sau sarindu-i in ajutor in imprejurari in care nu este necesar impiedica recuperarea acestuia.

Realitatea apare astfel ca fiind lipsita de importanta, pe cand jocului i se acorda o semnificatie deosebita. Dincolo de a fi o forma de recreere, jocul ramane in aceste cazuri o necesitate de multe ori vitala. Prin joc s-a putut totusi pastra contactul cu realitatea dezagreabila, astfel incat el joaca rolul de salvator, asigurand supravietuirea psihica si/ sau fizica a individului.

Un salvator fals care din nefericire inghite sume imense de bani, energie si timp pentru perioade largi de timp, nepermitandu-i jucatorului sa se pozitioneze fata in fata cu el insusi, pentru a-si descoperi resursele interioare prin care si-ar putea indeplini gradual obiectivele. Asta atinge ideea de ambitie, care ii lipseste de obicei jucatorului compulsiv. Pentru ca daca ar avea ambitie, probabil ca nu ar mai juca.

Leave a Reply