Cand esti la pamant: Soarecele, cascavalul si cursa…

Trebuie sa recunosc, ideea acestui articol mi-a venit dupa ce m-am uitat la un filmulet postat pe blogul lui Stefan Murgeanu, sub titlul “Whenyou are down” si am izbucnit in hohote de ras. N-o sa va povestesc ce se intampla pentru a nu va rapi placerea de a il viziona voi insiva. Pentru ca merita, cu adevarat.

Analizand spectrul problemelor care ne apar din vreme in vreme pe parcursul intregii vieti ca fiind “zdrobitoare”, “de nedepasit”,“cumplite” etc., nu trebuie sa uitam niciodata ca nu sunt altceva decat trepte care ne conduc spre evolutie. Fara ele, nu am fi ceicare ajungem sa fim la un moment dat. Cu conditia fireasca de aaccepta provocarile, a le privi si a ne privi pe noi insine cu ingaduinta.

E o mare eroare sa-i imparti pe oameni in “invingatori” si “ratati”,cum se obisnuieste, fara a fi prea atent nici la persoana, nici la capacitatile ei, pe care mediul le-a facilitat sau dimpotriva, ingradit. Daca studiem sfera succesului care in fond intereseaza petoata lumea, descoperim cu surprindere ca acesta nu vine decat atuncicand il cauti mai putin. O a doua conditie fiind aceea de a te gasi pregatit pentru el.

Ambitia este rasplatita in masura in care este dublata de exercitiu constant. Fara exercitiu, niciun talent si nicio preocupare nu capata un conturc lar. Sa iti spui ca vei invata in somn o limba straina, spre exemplu, este prosteste, desi se gasesc destui “cercetatori” care lanseaza aceasta teorie si destui naivi care sa o ia in considerare.

Pentru a putea invata o limba straina este necesara o anume inclinatie catre ea, precum si sa ai ureche muzicala, insa toate astea nu sunt de ajuns fara a corela cu straduinta personala. “Efortul” ramane, oricat de neplacut ar suna, amintindu-ne de “principiul realitatii”emis de Freud, “de indurat”, pentru a ajunge la rezultateledorite – e drept, peste un timp.

Dar fiecare dintre noi isi poate descoperi si cultiva propriileaptitudini, mixand cel dintai principiu adus in discutie cu cel al placerii. Daca ajungem, poate, sa ne adaptam la sintagma ca “Muncaeste o corvoada.”, ea va deveni astfel in orice domeniu ne-am dorisa ne atrenam sarguincios. Sa o iei pe scurtatura se dovedeste undrum cu mult mai lung si anevoios decat autodisciplina.

Fara o setare pe a ne cultiva capacitatea de a ne privi cu intelegere, am sfarsi prin a dramatiza excesiv orice episod care nu ne este prielnic. De aici necesitatea de a avea un simt al autoironiei care sa ne sustina propriul narcisism facut K.O. din timp in timp. Multicu greu reusesc sa inteleaga ca e o diferenta imensa intre a (te) iubi narcisic si a (te) iubi cu adevarat.

Narcisistul nu cauta decat sa isi compenseze slabiciunile, uitandu-si aproape complet calitatile – asta daca a fost vreodata constient de ele – si punand in prim plan imaginea sa. Un efort inutil care conduce la anxietate, consumand o energie care ar putea fi utilizata mult maiintelept altfel. Anxietatea nu dispare decat atunci cand o persoana isi echilibreaza aparenta cu esenta, facand o rocada a prioritatilor anterioare.

Un esec momentan poate amplifica puterea personala, daca stii sa il transformi din obstacol in treapta. Dar pentru asta trebuie sa fii instare sa admiti ca nu exista numai victorie, ci si infrangere. Probabil ca vei fi scos din joc pentru o vreme si vei avea de trecut prin multe.

Sa retinem insa ca o batalie pierduta aduce cu sine adeseori castigarea unui razboi cu mult mai important, cel cu tine insuti, cu propriul narcisism. Sa ai capacitatea sa iti admiti punctele vulnerabile nu e usor. Ramane un exerciul de sinceritate maxima, fara de care individul nu are cum evolua.

 

Leave a Reply