Captiv intr-o alta realitate

Sa ne intoarcem din nou atentia asupra dependentului de jocuri de noroc. Jocul este un univers intermediar in care toate dorintele sale devin posibil de realizat. In aceasta realitate alternativa, construita in timp cu migala, dependentul isi amplaseaza fantasmele intregii sale vieti. De ce a aparut insa aceasta realitate?

Asa cum copii isi inchipuie personaje cu care sa stea de vorba, dependentul de jocuri isi creaza o lume proprie, in care imaginatia cauta sa alunge suferinta existenta in lumea reala. Dar aceasta suferinta de multe ori nici nu este constientizata, elaborarea acestui univers aparte incepand de la o varsta frageda.

Ruptura de ceea ce am putea numi “realitatea comuna” se instituie astfel treptat in viata jucatorului, iar faptul ca familia ii atrage atentia dependentului asupra sumelor de bani pierdute la aparate sau in Cazino, in loc sa ajute, cum ar fi de asteptat, are frecvent drept consecinta de obicei retragerea lui mai adanc in lumea sa interioara. Tocmai era aproape de “potul cel mare”, iar familia il impiedica sa isi vada visul cu ochii, gandeste dependentul.

O gandire de tip magic, irationala. Cand jocul capteaza intreaga zona de interes a unei persoane, el ajunge sa ii dirijeze acesteia intreaga existenta. Depedendentul se lasa astfel condus de joc pe cai nebanuite celor din jur. Mizele devin pe parcurs tot mai mari, iar jocul, imposibil de controlat.

Familia care incearca sa intervina este acuzata de lipsa de empatie de catre jucator si in mod obisnuit nu cunoaste problema reala, iar daca totusi da, cu greu o poate intelege. Remarcam frecvent ca verbul “a intelege” are o conotatie adanca pentru jucator. Lipsa unui mediu favorabil in care acestea sa se simta pe deplin inteles si acceptat face ca vindecarea sa fie dificila.

Mediul familial este de multe ori ostil preocuparilor dependentului. Daca el are interese artistice, spre exemplu, apropiatii pot afirma ca isi pierde vremea cu fleacuri lipsite de importanta, ridiculizandu-i eforturile spre a deveni indepedent prin propriile abilitati si in schimb il incurajeaza catre o cariera in domeniul tehnic. Iar un inginer ratat pare sa fie o alegere mai putin neplacuta decat un pictor respins in permanenta de apropiati ori, dimpotriva, sufocat de solicitarile lor.

Ideea de terapie a intregii familii devine astfel una nu doar de “bun simt”, ci si de ordin practic. Nu avem cum estima in ce masura este ea posibila in aceste cazuri, familia avand de multe ori o atitudine mai degraba refractara vis a vis de un asemenea demers, chiar daca in social exista o mai mare deschidere in prezent legata de ideea de terapie.

Trebuie tinut cont de asemenea de faptul ca in buna masura mediul este cel care a determinat “contaminarea” inconstienta a dependentului, aruncandu-l pe acesta intr-o alta realitate. Dar faptul de a vedea familia ca fiind (partial) vinovata nu ajuta prea mult. Chiar daca jucatorul realizeaza de unde i se trage meteahna, el se afla in dificultatea majora de a iesi din mediul caruia ii este tributar inconstient.

Cand vinovatia de a reusi mai mult decat apropiatii sai in ce-si propune, ca si loialitatea fata de acestia este mult prea mare, ea imbraca forma anxietatii care poate atinge cote apasatoare, carora dependentul nu reuseste sa le faca fata. El nu are de aceea alta “solutie” pentru a supravietui psihic decat cea care se traduce prin cultivarea acestei realitati alternative a jocului.

O elaborare a unui spatiu personal adecvat poate in schimb ajuta, dar asta ia un timp pe care jucatorul simte ca nu il are. Perceptia timpului este alterata de modul cum este afectul procesat, iar dependentul nu dispune, cum se poate remarca in multe cazuri, de rabdare. Ca un paradox, jocul este o constructie solida ce trebuie demontata pentru a se putea ajunge la vindecare, iar pentru el a existat destula rabdare.

Leave a Reply