Ganduri pe marginea depresiei

Nu de putine ori constatam in terapii ca depresia este in realitate un simptom care joaca o anume functie bine determinata in functionarea psihica a pacientului, aspect pe care il remarca de altfel si psihoterapeutul Robert Neuburger in lucrarea sa "Prima sedinta de psihoterapie", in care analizeaza douazeci de cazuri intr-o unica consultatie ce are drept scop de a stabili daca problematica lor are nevoie sau nu de o psihoterapie.

Cateodata putem intalni relatari de tipul "Depresia m-a ajutat la maturizare." Astfel, pacientii descopera ca sub depresie, la un nivel mai adanc, se afla propria lor dorinta de a-si asuma mai multe responsabilitati, aflata in contradictie cu neputinta sau teama lor de acestea, de a urca inca o treapta in directia maturizarii.

Ne aflam deci in prezenta unui simptom periculos de a fi doar inlaturat, nu si inteles, pentru ca expune individul continuarii acestui conflict inconstient al sau. Ar fi inlaturat doar efectul, dar nu temelia care sta la baza sa. De aceea, trebuie inteleasa de catre pacient functia pe care o indeplineste simptomul sau. O data rezolvat conflictul intrapsihic, de cele mai multe ori, simptomul va disparea de la sine.

In depresie, totul pare sa fie in contratimp cu capacitatea persoanei de a fi in pas cu realitatea. Ca un exemplu intalnit in timpurile noastre, daca lasi banii munciti din greu la vrajitoare care iti indruga tot felul de chestii nebunesti, e limpede ca ai probleme cu maturizarea, exceptie situatia in care nu cumva ai creat o legatura puternica cu asemenea personaj si te-ai hotarat sa-i lasi un dar substantial, posibilitate pe care nu cred ca o putem exclude.

Asemenea comportamente infantile nu sunt in mod cert singurele care pot fi observate. In unele situatii pornesc de la raportarea fiecaruia la un taram care se vrea mereu redescoperit: copilaria. Acest taram magic nu este in fapt niciodata pierdut, ci doar trebuie depasit, ceea ce impinge individul catre un prag aflat ceva mai sus al maturizarii sale.

Generalizand, nu putem trece cu vederea ca fiecare individ in parte are propriul sau ritm, care poate lua forma unor acte la prima vedere disperate, dar care ascund atat dorinta individului de a patrunde la un nivel mai profund al sau, indepartand parte din obstacolele resimtite in modul sau de relationare, tinand cont de legatura in sine, cat si o modalitate mai umana de a se raporta la un altul.

Sa il vezi pe celalalt asa cum este el, ca o persoana distincta, respectandu-i spatiul personal, intimitatea, dorinta proprie de autonomie, individualitatea, traindu-ti totodata varsta si genul real devin astfel deziderate pentru o viata traita in conditii in care fericirea nu mai este un surogat, ci una autentica.

Dar ce numim "fericire autentica"? As afirma ca autentic este tot ceea ce ne dorim in fapt, dincolo de constrangeri, in orice plan al vietii noastre, de la cariera, prieteni, constituirea, mentinerea si consolidarea unei familii si poate multe altele.

Ceea ce este autentic exista deja in noi si de-abia asteapta sa iasa la lumina. Insa lucrul asta nu este posibil decat respectand anumiti pasi, un travaliu, care, desi de multe ori dureros, ne permite sa ne asumam pe noi insine ca fiinte umane complete.

Viata fara suferinta nu este in niciun caz dezirabila, pentru ca suferinta este intotdeauna pretioasa. Ea spune multe lucruri despre noi, despre dorintele noastre. De aceea, suferinta reprezinta o trambulina care ne poate propulsa mai departe, spre cei care simtim ca suntem sau vrem sa fim cu adevarat.

Leave a Reply