Limita ca dualitate

Terapia isi propune printre altele sa corecteze raportarea pacientului la limite. Limita este privita astfel in acest context ca o delimitare la nivel afectiv, atat vis a vis de propria persoana, cat si vis a vis de cei din jur. Pana unde ii este permisa, spre exemplu, unei persoane auto-dezvaluirea sau sa ceara dezvaluirea celuilalt? Pornind de la aceasta intrebare, sa tragem din nou un pic cu ochiul in cabinetul terapeutic.

O intalnire fata in fata pentru un mai mare impact emotional aduce doua persoane intr-o relatie de lucru ce are ca obiect subiectivitatea celuilalt. Ca pacientului i se cere sa vorbeasca despre orice ii trece prin minte, in speta in psihoterapia de orientare psihanalitica, este cunoscut. Ce nu e atat de bine stiut este pana la ce nivel un acelasi terapeut sau pacient ar putea sa influenteze limita celuilalt.

In terapie, ca in orice relatie, limita este ceva negociabil. In straduinta de a administra propriile limite, terapeutul se vede tributar unui efect potential negativ pentru pacient: dorinta sa de a se apropia sau distanta afectiv de acesta, ambele firesti, dar ambele dificil de gestionat, intrucat aduc o presiune suplimentara, in conditiile in care prin insusi cadrul pe care il au de respectat, presiunea in sine ramane o constanta.

Dar cum isi poate oare da seama terapeutul in ce masura limita, asa cum o simte el insusi ii poate oferi celuilalt, in speta pacientul, acea echidistanta afectiva corectoare pe care alte relatii nu au reusit sa i-o ofere?

Pentru a raspunde la aceasta intrebare, ar trebui sa fim capabili sa privim limita dintr-o dubla lumina, ca dualitate. Pentru ca intr-o relatie de orice tip ar fi ea, limita unuia nu inseamna obligatoriu limita celuilalt.

Daca pornim de la ideea de dezvaluire, terapia aduce in prim plan dezvaluirea pacientului care in mod firesc nu ar trebui sa ridice mari probleme unui terapeut experimentat, indiferent de continuturile puse in discutie.

In timp ce pentru un terapeut cererea de autodezvaluire poate fi suparatoare, pentru un altul ea poate fi o garantie ca procesul terapeutic inregistreaza un progres. In timp ce pentru un pacient, se poate dovedi jenant sa nu obtina ce isi doreste, pentru un altul, starea de neplacere sau frustrare ar putea fi cu mult mai mica sau chiar inexistenta.

Terapia isi pastreaza cu toate acestea aspectul de relatie, fiind astfel bidirectionala, ca oricare alta, chiar daca aparent unidirectionala prin accentul pus pe analiza subiectivitatii unui singur participant. Astfel incat interesul unuia vis a vis de celalalt mai mult sau mai putin manifest este o consecinta a procesului terapeutic, ca si a relatiei in sine.

Putem trage de aici o concluzie: limita exista intr-un format particular in fiecare relatie terapeutica, format rezultat din modul cum isi administreaza limitele fiecare dintre cei doi, terapeutului revenindu-i rolul de a interveni corector pentru a asigura un mediu care sa fie mai permisiv sau mai restrictiv, in functie de cum este necesar in interventia terapeutica.

Articol publicat mai intai pe portalul Psihoterapie.net in data de 30.04.2013.

Leave a Reply