O conditie aparte a umilintei

Umilirea celui vazut ca puternic de catre acel care se simte slab si neiubit, aduce un castig narcisic si totodata o reparatie narcisica pentru ultimul. Asa se explica de ce copilul, de indata ce reuseste sa supuna unei situatii disgratioase pe adultul considerat ingrat, obtine un triumf si in acelasi timp cauta sa restabileasca in fapt legatura care pare sa fie abandonata.

Din etologie stim ca unele animale – precum cainele – se culca la pamant in fata unui adversar de temut si par moarte pentru o vreme. O reactie instinctiva care le poate salva viata. In ceea ce priveste planul uman, nu intamplator a aparut proverbul “Capul plecat, sabia nu-l taie.” Cel slab il indoioseaza pe cel situat intr-o pozitie de putere printr-o atitudine umila si obtine astfel de multe ori ingaduinta.

Copilul ce vrea sa fie bagat in seama de catre parintele care citeste ziarul, isi doreste in primul rand un contact emotional cu acesta si de aceea va face aproape orice numai sa obtina atentia. Ii va da peste mana, va rupe ziarul adultului, se va hlizi cu intermitenta sau va dansa scalambaindu-se, indiferent de orice posibila corectie, care adeseori il infurie, dar de putine ori va fi afisata ca atare.

Daca parintele se va lasa rapus de micile rautati ale copilului sau, va intari astfel de obicei relatia, permitandu-si sa fie vulnerabil, ceea ce se si urmareste prin ele. Caci daca exista o anume invidie a copilului narcisic, aceasta e ca parintele sau este “mare”, “puternic” si imposibil de penetrat in planul emotiilor.

Adultii sunt obisnuiti sa fie cat mai exigenti cu copii lor, tocmai pentru a nu se confrunta cu nesupunerea lor. Paradoxal, in loc de asta se obtine in multe cazuri opusul. Insa copilul isi doreste in realitate sa incheie o alianta cu adultul si uneori nu poate face aceasta decat coborandu-l pe acesta la nivelul sau, recurgand la tot soiul de tertipuri si comportamente ce ar putea fi catalogate usor a fi la limita.

Sunt de asemenea cei care nu se vor lasa cu una cu doua. Acestia vor duce la extrem razboiul cu parintele care atata timp le-a opus rezistenta in a-si afisa propria vulnerabilitate. Acesti copii sunt poate unii dintre cei mai expusi, ca adulti, unui comportament antisocial, invaziv, pentru ca ei au fost privati de afectiunea atat de mult dorita, incat vor continua sa o caute pe te miri unde.

Trecerea de la iubire la ura in transferul infantil se face fulgerator, iar acesti copii pot deveni mai tarziu deosebit de cinici, poate chiar periculosi, prin aceasta instabilitate si imprevizibilitate a lor in fata carora tendinta in general este de evitare, fuga.

In cazurile cu final fericit se face pace. Adultul se lasa “la pamant” si astfel in fapt, castiga el insusi lupta. Dracusorul se va potoli ca din senin, se va face si mai mic pe langa adult, eventual il va lua tandru de mana si il va privi in ochi mai ceva decat un indragostit. Mamei ii va ranji cu toti dintii stirbi, tatalui ii va sorbi cuvintele cu mult interes si astfel linistea va fi omniprezenta.

Pentru a asigura copilului un fond emotional bun inca din familie, intervine necesitatea unui timp petrecut impreuna, care sa permita relatiei sa aiba un caracter functional, altminteri tot ce va obtine parintele la schimb va fi ura copilului, deosebit de pronuntata, care, pentru ca nu poate fi acceptata de catre acesta, va fi transferata la nivel inconstient.

Leave a Reply