Paradoxurile investitiei in relatia terapeutica (1)

Cura terapeutica sa fie privita – gasim adeseori recomandarea – ca si cum ai investi o suma de bani in tine, ca atunci cand iti faci abonament la o sala de sport sau ca atunci cand mergi la un curs sau la meditatii. Un exemplu inca si mai prins in concret ar fi ca atunci cand iti achizitionezi un curs de dezvoltare personala. Toate aceste situatii sunt in fapt situatii de negot: Dai ceva, primesti ceva la schimb. Investesti o suma oarecare de bani si obtii in schimb o cantitate x sau y de servicii sau produse.

O alta situatie intalnita este "sfatul" unor terapeuti de a fi priviti ca si cum ar fi prietenii cei mai buni ai pacientilor pe care ar urma sa ii aiba in grija. In termeni de realitate, lucrul acesta nu este nici intru totul posibil, nici intru totul in spiritul adevarului. Pentru ca relatia terapeutica, oricum s-ar derula ea, ramane pe tot parcursul ei cel putin, iar in majoritatea cazurilor si dupa finalul terapiei, una de lucru in care exista o plata la schimb cu serviciile terapeutice respective.

De altminteri, multi terapeuti foarte atenti la limite precizeaza din start ca relatia terapeutica nu isi va putea depasi niciodata acest stadiu. Frustrant pentru o categorie de pacienti cu asteptarile ceva mai mari din partea acestui tip de relatie. Insa cum au fost avertizati din start, nu vor putea niciodata face vreun repros legat de cum a evoluat relatia…

Alti terapeuti isi lasa limitele mai lejere, precum si o "portita de scapare in caz de incendiu": de relatia nu a evoluat favorabil, nu are cum sa isi transceanda vreodata limitele, devenind o prietenie, iar de totusi lucrul asta se intampla, de ce nu? O situatie care lasa loc de interpretare si repozitionare in functie de cum ar putea evolua in oricare moment lucrurile, fie ca e de bine, fie ca e de rau si probabil atitudinea cea mai normala si mai umana raportat la relatia in sine.

Nu in cele din urma mai exista si categoria de terapeuti care nu-si precizeaza nicidecum limitele si dau de inteles cu totul altceva vis a vis de situatia terapeutica, poate situatia cea mai traumatizanta pentru pacientii lor, care in majoritatea situatiilor, simtindu-se inselati parasesc terapia insotiti de un gust amar. Acestia desi de multe ori chiar au mare nevoie de terapie, arareori mai intra intr-o alta, de vreme ce increderea lor legata de procesul terapeutic a fost grav afectata.

Terapia in sine nu are cum sa fie in fapt nici o relatie comerciala, nici una reala, apropiata uneia de prietenie, in ciuda asemanarii cu ambele. Faptul ca terapia se gaseste intr-un sector atat de ambiguu ii amplaseaza pe ambii participanti la actul terapeutic intr-o situatie dificil de gestionat.

Caci pentru terapeut care se vede de obicei in calitate de coechipier – eventual "salvator", functie de propriile fantasme inconstiente – mai curand decat intr-o postura comerciala este frustrant ca celalalt sa ii tot cuatifice sub aspect pecuniar munca, in masura in care exista asemenea tendinte ale pacientilor sai.

Pe de alta parte, pacientul este el insusi pus intr-o situatie delicata, date fiind propriile asteptari, mai scazute sau mai ridicate, precum si propria viziune a ce ar urma sa se intample sau a ce se intampla efectiv in relatia terapeutica, dorindu-si in mod normal ca progresul in terapie sau sa aiba loc la costuri cat mai scazute, ceea ce ar indica la prima vedere o buna ancorare a sa in realitate.

Daca terapeutul prin prisma experientei sale legate de intelegerea relatiei terapeutice refuza sa vada in actul terapeutic unul de comert, fara indoiala are dreptate, dar in acelasi timp, in mod paradoxal, se inseala, de vreme ce schimbul in sine, inchirierea timpului si eventual spatiului sau, alaturata exercitarii profesiei contra unei plati este acelasi act de comert sugerat a fi "investitie in sine" a pacientului – nu ca nu ar fi si asa.

Va urma

Leave a Reply