Paradoxurile investitiei in relatia terapeutica (2)

De multe ori se intampla in psihoterapie urmatorul fenomen: Pacientul are impresia ca stagneaza si vrea sa intrerupa relatia pe motiv ca nu mai face niciun progres. Intre ce observa psihoterapeutul despre cum sta o anume situatie si ce vede pacientul exista diferente uneori majore. Sa vedem ce putem spune despre lucrurile astea.

 

Gradul de functionalitate al unei persoane nu se reduce cu siguranta la ceea ce am numi cu un termen generic "progres". Locul pe care il ocupa progresul in viata unei persoane este adesea determinat de capacitatea individului de a lucra in mod constant cu sine pentru a depasi obstacole, in vederea atingerii unor obiective specifice.

 

Progresul este in cazul acesta dat de cresterea treptata a propriei puteri de a pastra o consecventa. Blocajele sunt inerente in timpul unei psihoterapii. Acestea pot fi momente in care pacientul simte dintr-un motiv sau altul ca nimic nu se misca, ca totul este static. El ar vrea adrenalina, ar vrea sa se poata manifesta, insa energia sa pare inchisa, prinsa intr-un ermetism din care nu se stie cum se poate iesi.

 

Daca pana in acel moment a fost posibila o cooperare, deodata portile par sa se inchida, iar pacientul argumenteaza ca isi consuma resursele si nu obtine nimic. Ai ramane intr-o relatie care nu iti promite in fond nimic? Aceasta pare a fi intrebarea. Si-o pun de multe ori atat pacientii, cat si psihoterapeutul.

 

Timpul trece greu cand exista la mijloc o stare de depresie, la care se alatura din cand in cand momente de bilant, necesare cand este in fond revizuita amplasarea subiectului in realitate. Alteori aceste momente vin fortat, in general in preajma sarbatorilor diverse. Ele sunt nedorite si suparatoare, iar pacientul isi constata propria singuratate, amplificata de exuberanta generala. De aici si senzatia sacaitoare ca nimic nu merge asa cum si-ar dori.

 

Faptul ca un individ aflat intr-o terapie isi consulta in mod constant resursele versus ce obtine la schimb este, asa cum aminteam in prima parte a aceastui articol, aparent o dovada a contactului cu realitatea. Insa aici nu aducem in discutie numai aparenta, ci incercam sa ne concentram pe esenta actului terapeutic.

 

Sa fii capabil sa infrunti propria suferinta, mascata uneori sub o stare de amorteala sau plictiseala, nu e simplu pentru ca presupune sa te poti afla in primul rand in legatura cu propriul sine. Cand aceasta punte este rupta, necesitand o reconstruire – iar rolul relatiei psihoterapeutice este de a-l aduce pe pacient mai aproape de realitatea sa interioara – totul ia forma acestei revolte impotriva a orice.

 

Daca pacientul are o inteligenta cel putin satisfacatoare, el isi da seama ca aparenta nu este esenta si continua ceea ce a inceput. In multe cazuri o face din curiozitate sau din narcisism. Curiozitatea legata de cum este el insusi e vitala, as spune chiar eliminatorie, intr-o terapie. Narcisismul, pe de alta parte, vine sa ajute si totodata sa incurce evolutia.

 

In partea care ajuta, narcisismul este cel dornic in fond de inregistrarea unui progres – fara o doza de narcisism nu prea se intra intr-o psihoterapie. In partea care incurca, din cauza narcisismului nimic nu este satisfacator si totul pare greu de obtinut, mai ales daca nu se intampla intr-un ritm alert.

 

 

 

Leave a Reply