Teama de terapie

Intre cum este traita terapia ca proces si terapia ca relatie poate fi o diferenta considerabila. Daca, asa cum stim deja, scopul principal al terapiei este in fapt reconstructia sinelui persoanei, un proces dificil intins pe o perioada larga de timp, terapia ca proces s-ar putea dovedi pe atat de dureroasa, pe cat de placuta ar putea fi relatia. Este insa asta o regula? Nu neaparat.

Legatura intre terapia ca proces si terapia ca relatie este una intrinseca. Nu ai cum face o separare a celor doua, oricat te-ai stradui. Daca persoana terapeutului este puternic investita, prin buna relatie pe care o au cei doi, atunci terapia ca proces ar putea intampina piedici serioase. Pe de alta parte, o relatie care nu pare sa decurga in termeni amiabili, ar putea aduce o schimbare mai mare.

Aceasta privire in termeni de cauzalitate este insa relativa. Daca ne referim la terapie, ne referim la inconstientul celor doi, pacient si terapeut, prin urmare la maniera specifica pe care o poate imbraca si relatia acestora, relatie care, astfel, nu are cum sa fie subordonata unei cauzalitati si care poate iesi din limitele oricarei ratiuni.

Tinand cont ca fiecare persoana experimenteaza in mod firesc particularizat modul in care se raporteaza la o alta, tratand-o cu o mai mica sau mai mare ingaduinta, in functie de propria capacitate de a o contine pe aceasta, sa fii pacient sau terapeut, se gasesc subsumate in cele din urma principiului tolerantei. Fiecare poate pastra o relatie, atata timp cat celalalt, precum si cum este simtita aceasta relatie, par a fi cel putin ceva “de suportat”. Dar care sa fie aceasta limita a suportabililitatii?

Nu este deloc simplu de furnizat un raspuns. Terapeutii sunt invatati sa gestioneze mai bine ce simt, iar prin experimentarea multiplelor variante unice de relatie, aria tolerantei se poate extinde progresiv, cu conditia sa existe o reala deschidere asupra vietii in sine, dar mai ales asupra lor insisi ca persoane imperfecte, aflate intr-o permanenta modificare prin interactiunea cu altele.

O viziune flexibila este necesara astfel in practica terapeutica, cerand nu doar o buna cunoastere a sinelui, implicit a functionarii inconstientului, ci si acceptarea, atunci cand este cazul, a limitelor personale. Sa te crezi, spre exemplu, omnipotent, sfidand realitatea, tine de patologia narcisista, pe cand sa te simti neputincios, poate fi dovada nu a unui bun contact cu realitatea, ci a unei parti inconstiente care nu a fost bine integrata.

Ca tot vorbim de a integra. Teama de nebunie in terapie poate exista de ambele parti. Daca terapeutul are o frica de nebunie, ea este de multe ori una inconstienta, transformandu-se intr-o necesitate de a-l inebuni pe pacient, astfel incat mai apoi sa poata fi integrate atat continuturile proprii, cat si cele ale pacientului. Este ceea ce remarca Michael B. Sussman in lucrarea “O chemare curioasa. Motivatia pentru a deveni psihoterapeut”.

In pacient, ar mai putea exista, dincolo de o asemenea temere, teama de terapia in sine, cu tot ce presupune ea. Terapia, indiferent ca o vedem ca pe un proces sau ca pe o relatie, este de obicei pe tot parcursul ei ceva care sperie. Iar ce sperie este adesea de evitat. Acesta este de altminteri temeiul inconstient al celor care se retrag inainte de vreme din terapie.

Ce sperie este de fapt ceea ce merita cu adevarat atentia. Pentru ca ce sperie este vocea propriului inconstient. Iar daca in oameni exista o teama de terapie, ea apare pentru ca terapia este considerata a fi intr-un fel sau altul prin ceva al ei, de speriat. Cum iti imaginezi o terapie poate insemna cum iti imaginezi o relatie. Iar daca relatia sperie, atunci sperie si terapia. E o ipoteza. Descopera fiecare ce sperie in realitate.

Leave a Reply