“Vrei sa incepi o psihoterapie?”

 

S-au implinit de curand doi ani de cand scriu pe teme de psihoterapie. Psihoterapiaare ca obiect de studiu suferinta, individul care sufera. Psihoterapia este intotdeauna de partea vietii si a felului cum eaceasta traita, intr-o lume in care, in extremis, pentru cel caresufera, uneori tentatia autodistrugerii devine irezistibila. Nereferim desigur in cazul din urma la cel profund tulburat in plan emotional, la cel care sfarseste invins de propria lume inconstienta.

Cand suferinta se infiltreaza in viata unei persoane, o face pe furis, intrand pe usa din dos. Persoana crede ca este fericita, pare ca are tot ce isi doreste: familie, avere, cariera, faima, putere s.a.m.d. Insa realitatea sa interioara spune cu totul altceva. O realitate ignorata in permanenta, o realitate pe care individul cauta sa o anihileze, ca fiind dureroasa.

El isi ridiculizeaza si trece sub pres de multe ori suferinta. Ca opersoana sufera, desi aparent lucrurile sunt in regula, poate fi un semnal de alarma la insasi adresa vietii sale. Sa te prefaci ca nu simti ceea ce simti se poate dovedi extrem de periculos.

Daca oamenii ar fi roboti, ar trai intr-o lume a robotilor, in care totul ar fi mecanic, pe baza de alegeri exclusiv rationale. Insa adevarul este ca sentimentele exista, tot asa, la fel de bine, inconstientul exista. Sentimentele fac parte din natura umana. Inconstientul, lafel.

Oamenii au sentimente, oamenii nu sunt roboti, masini de produs pentru eiinsisi sau pentru cei din jur. Sentimentul este un barometru alstarii de bine a unei persoane. Este de asemenea ceva care nu poate fi inlaturat. Suferinta este si ea parte din viata si nu are cum sa fie eradicata complet.

Cei care cauta sa excluda sentimentele, suferinta din viata lor, traiesc intr-un univers care nu tine cont de propria realitate interioara, de natura umana in sine. Vedem mediatizate o multime de cazuri in care indivizi valorosi pentru societate, au incercat sa le inlature din viata lor si in cele din urma natura umana a castigat. Nici nu avea cum sa fie altfel.

In lipsa unei “formule magice” in care functionarea omului sa poata avea loc numai pe baza de cognitie, asa cum unii si-ar dori,psihoterapia vine ca o solutie care ajuta individul normal din punct de vedere psihologic sa se cunoasca, sa isi inteleaga propria lume interioara, asa cum este ea, cu bune si cu rele.

Persoana care sufera nu isi propune evident sa sufere. Aflata sub influenta unui anumit mediu, de multe ori acesta fiind chiar cel familial, perceput ca “normal”, ea nu face decat sa roteasca bulgarele suferintei incepand de la varste fragede. Fericirea si nefericirea alcatuiesc astfel un mixaj aparte, din care suferinta acumulata pe o perioada larga de timp poate fi cu greu extrasa.

Cu cat trece mai multa vreme in care realitatea psihologica proprie a fost negata, cu atat mai dificil este. De aceea, psihoterapia nu poate fi privita ca un panaceu universal. Ea face tot ce ii sta in putinta pentru a fi de partea (calitatii) vietii unei persoane, dar nu poate oferi nicio garantie.

Atunci cand exista un nucleu al persoanei care vede suferinta, chiar daca in opozitie cu partea inconstienta ce cauta sa o evite, parte avand oanumita pondere, poate fi inceputa o psihoterapie ca sansa pentru o viata mai buna sau pentru insasi viata.

4 thoughts on ““Vrei sa incepi o psihoterapie?”

  1. Eu am avut fantezii uneori ca as incep sa fac psihanaliza, (ca psihanalizat, desigur, nu ca psihanalizand): in fantezia mea eu as da buna ziua si datele personale, as pune banii pe masa si as dea cartea de credit pt prima sesiune, si pe urma m-as tranti pe canapea si as zice: hai sa presupunem ca a trecut un an sau doi si ti-am povestit despre mine tot ce am avut chef si mi-am facut deja si fanteziile de rigoare despre tine, si hai sa intram in subiect, ce urmeaza si ce trebuie sa fac sau sa facem ? Si in functie de cum raspunde psihanalistul o sa ma decid daca e utila la ceva, ca zau ca studiile adevarate sunt putine, greu de masurat standard, nu stiu daca depinde de experienta sau specificul locului unde si-au facaut trainingul psihanalistii respectivi, etc, deci si cu rezultate oarecum incerte sau inconcluzive, sau poate ca mi-a fost mie lene sa caut studiile mai importante re eficacitate si in ce de pe Google scholar sau alte motoare asa cum trebuia, si am preferat sa ramana asa la nivel de literatura frumoasa. PS. NU am scris cu un ton condescendent despre metoda psihoterapeutica a psihanalizei despre care e destul de clar ca nu stiu mai nimc serios, si in nici un caz nu am luat in discutie teoria psihanalitica clasica, ca desprea ea chiar ca stiu destul de si mai putine, ma gandeam mai mult la posibile role model de psihanalisti mai contemporani, ca in filme nu prea ii vezi pomeniti decat ori la nivel de filme SF horror cum a fost recentul film regizat de dl Cronenberg, ori poate destul de aluziv omagial amical in cateva filme regizate de dl Woody Allen. Daca stii cumva filme sau carti de fictiune cu personaje eroi psihanalisti, (nu psihoterapeuti simpli, nici macar psihiatri americani de scoala mai veche cum ar fi cei cativa din cateva filme regizate de dl Alfred Hitchcock), eu chiar as fi curios sa primesc recomandari in acest sens. Nu stiu daca ai citit cartea Final Analysis scrisa de dl Jeffrey Moussaieff Masson, un scriitor care mie mi se pare interesant din cauza unei cariere destul de interesante, din pacate nu am apucat sa ii citesc cartile mai recente despre animale, nici alea mai serioase despre psihanaliza, decat pe cea meantionata si inca una tot autobiografica mai recenta, Slipping into Paradise: Why I Live in New Zealand.http://en.wikipedia.org/wiki/Jeffrey_Moussaieff_Masson

  2. Unul dintre romanele cu erou psihanalist intr-o forma mai apropiata de ceea ce ti-ai dori tu – desi probabil insuficient astfel – este "Cuvinte care elibereaza", scris de Marie Cardinal, o fosta pacienta. Un roman foarte realist in viziunea mea referitor la cum se desfasoara o psihanaliza ca proces. Cat de moderna e psihanaliza respectiva depinde de fiecare "cuplu" analist – analizant, poveste care rar iese in afara cabinetului altfel decat in tratate psihanalitice/ psihoterapeutice sau in cazul in care cate un/ o pacient/ a care devine scriitor/ scriitoare, lovindu-se de problema pastrarii confidentialitatii/ eticii legaturii celor doi (Daca, cat, cine, ce anume este/ sunt dispus/ i sa dezvaluie, in ce conditii etc.). Pana la urma sunt doi oameni intr-o legatura care cere mare incredere de ambele parti.Psihanaliza e mai mult decat un experiment intelectual, este un experiment al simtirii. Tinand cont ca durata unei psihanalize e de la doi ani in sus si ca nu orice persoana poate fi analizata, multi renunta pe parcurs. Dintre cei care raman in analiza, nu despre toti se poate spune ca au avut la final o analiza reusita…Pe de alta parte, daca te gandesti la psihanaliza ca metoda terapeutica, o abordare cu rezultate mai bune si de durata este imbinarea, in functie de talentul psihoterapeutului, a mai multor orientari psihoterapeutice.

  3. P.S. Confidentialitatea din partea analistului/ psihoterapeutului in ce il priveste pe analizat/ pacient e implicita.(Mentiune pentru cei care nu sunt deloc in tema legat de sectorul asta.)

  4. Multumesc pt recomandare. Cred ca autoarea este o persoana interesanta dat fiind ca este de origine pied-noir din Algeria, educata filozofic francez si ulterior casatorita in mediul entertainment-teatru si cu 3 copii, cf wilipedia. Dar vad ca re cartea respectiva devine iar un exercitiu de promo re datul vinii pe mame, perspectiva, (daca e adevarat ce am citit in recenzia despre aceasta carte de mai jos, care habar NU am cat de credibila este, deoarece nu am citit eu cartea personal), impotriva careia eu personal sunt ff serios si chiar cred ca este o distorsiune SEMNIFICATIVA si posibil chiar discriminatoare impotriva femeilor a teoriei psihanalitice clasice, si care din pacate vad ca INCA e destul de frecvent intalnita la nivel de popularizare in limbile de pe partea europeeana a Oceanului Atlantic, in ciuda a tot ce s-a invatat in ultima parte a sec XX si acum la inc de sec XXI, si in ciuda faptului ca pana si NY Times a publicat informatii recente re disfunctionalitatea reala a unuia din promotorii mai periculosi ai acestei perspective, dl Bruno Bettelheim, (de angajarea caruia efectiv nu pot decat sa dau vina pe incompetenta administratiei Universitatii Chicago de dinaintea administratiei d-nei Hanna Holborn Gray, re verificare mai atenta de background check si C-V a celor care urmau sa primeasca tenure de profesor fara a avea nici macar studiile de baza necesare confirmate, nemaivorbind de posibila disfunctie personala, plus a coruptiei oficiului primarului Chicago dl Daley, care a dat aprobare reala acelui om sa conduca un adevarat institut terapeutic serios pt copii real vulnerabili), si din cauza caruia efectiv pana si dr Sigmund Freud are chiar recent iar presa proasta in lb franceza.http://www.narcissism101.com/Beginning/mariecardinal.htmlZau, desi au mai existat diversi oamnei care au distorsionat teoria psihanalitica clasica, si poate nu toti chiar neapart malevolent intentionat, si totodata desi nu contest priceperea de critic literar a d-lui Bettelheim re basme, insa ca promoter care a fost chiar si implicat la nivel administrativ si terapeutic in avutul grijii fata de copii vulnerabili, chiar cred ca a facut destul rau atat re distorsiunea teoriei psihanalitice clasice, cat si concret fata de o intreaga generatie de mame si de copii, plus cu repercursiuni destul de largi destul de serioase venite de la un asememenea nivel.In mod clar, dupa parerea mea, una e vulnerabilitatea copilului re atasament de mama, si alta e vulnerabilitatea mamei fata de copil, si, in general, la nivel semnificativ MAJORITAR, eu chiar cred ca e ff gresit si chiar detrimental sa se promoveze in continuare ideea devenita acum chiar si politica re "mama e de vina", (sau chiar si tata), desi desigur asta nu insemana ca as sustine cumva, Doamne fereste, mentinerea unui copil intr-un mediu cu adevarat neglijent sau abuziv cu adevarat detrimental sau periculos, sau as interzice cumva exprimarea copilului, chiar si devenit ulterior adult, re sentimentele si gandurile sale fata de relatia cu mama sau tatal sau, doar asa la nivel general de teorie ma gandesc ca daca asa ceva apare in cadrul unui proces terapeutic pe oriunde, chiar si ne-psihanalitic, trebuie dat atentie acestui lucru si examinat de unde vine, si corectat posibile distorsiuni atat din partea celui care face psihoterapie cat si din partea terapeutului, daca exista la nivel de posibil bias.

Leave a Reply