“Sindromul Printesei” si psihoterapia (1) – Salveaza-ma!
Deunazi ma intrebam daca copiilor din zilele noastre li se mai citesc povesti la culcare ca pe timpul copilariei mele sau obiceiul asta a devenit desuet. Basmele prezinta scenarii in care are loc intrepatrunderea planurilor real – fabulos, iar personajele sunt impartite in bune si rele, transmitand astfel valori simbolice.
Acestea au patruns in literatura culta in sec. al XIX-lea, dupa ce au fost preluate din epica populara. In mod surprinzator, basmele au fost create mai intai pentru adulti, cu scopul de a-i amuza si aveau frecvent conotatii sexuale. Ulterior ele au fost eliminate, realizandu-se astfel o adaptare la varsta frageda a copiilor.
Hans Cristian Andersen continua sa fascineze si azi prin basmele sale care au fost traduse in peste o suta de limbi. Basme precum “Craiasa zapezilor”, “Degetica” sau “Hainele cele noi ale Imparatului” ne-au incantat copilaria. Ce stie insa putina lume este ca mare parte din ele erau preluate din folclorul danez si prelucrate de catre autor – asta insa nu le stirbeste nicidecum din farmecul incontestabil.
Cunoastem cu totii “Povestea lui Harap Alb”, pentru a ne rezuma la un singur exemplu de bildungsroman autohton. Aici il regasim pe Harap Alb drept erou principal aflat sub influenta experientei directe ce ii va forma personalitatea. Este prezentat prin urmare un drum initiatic, un scenariu de viata in care se imbina elemente reale cu cele fabuloase.
Lupta intre bine si rau ramane punctul de referinta al acestor basme. In general castiga binele, sugerat de catre personajele pozitive, care prin calitatile lor ne castiga simpatia, spre deosebire de cele negative – desi empatizam cateodata si cu acestea, regasind in ele o sumedenie de defecte care ne caracterizeaza. Slabiciunile lor sunt prezentate ca posibil de remediat, dar cel mai adesea personajele negative sunt eliminate complet din scena, iar daca nu, cel putin osandite.
In basme vorbim astfel despre notiuni ca recompensa (pentru comportamentul bun) si pedeapsa (pentru cel rau), indicand astfel consecintele care ar urma prin asumarea unui tip sau altul de conduita. Totodata sunt oarecum modele de viata in care binele este rasplatit, iar raul, dezaprobat.
Precum stim, in viata reala lucrurile stau cu totul altfel, lucrurile fiind mult mai nuantate, nerezumandu-se numai la alb si negru, iar valorile se amesteca, nefiind posibila mereu o demarcatie limpede intre rau si bine, dar este interesant de observat ca basmele au un scop formator.
Ele induc un anume tip de atitudine care trebuie adoptat (binele), prin urmare incurajat. De asemenea, il demonteaza pe cel opus. Avand rol in maturizare, basmele implementeaza in inconstient notiunile de bine si rau, dar si sentimentele asociate lor, ca de ex. incantarea, vinovatia, repulsia, tristetea, contribuind astfel la adoptarea unui comportament cat mai acceptabil social.
Cateodata in basme intalnim balauri si printese. Printesele sunt, ca si vrajitoarele, bune sau rele. Ele pot avea puteri depline sau, dimpotriva, marginite. Exista astfel o constanta comuna a celor doua, anume raportarea la omnipotenta, la modul cum este ea perceputa, ca fiind prezenta sau nu. Uneori, sentimentul de neputinta al personajului este apasator, iar atunci avem de-a face cu “Mitul Printesei”.
Printesa este inchisa in turnul din castel de catre un personaj negativ, fie el balaur sau vreo ursitoare manioasa ca nu a fost invitata la botez, bal sau cine stie ce alta sindrofie de cele mai multe ori cu caracter familiar. Variantele variaza, fiind posibile o gramada de combinatii.
Dar ce remarcam la acest personaj feminin sunt sentimentele ei de singuratate, de izolare, de neputinta, de inadecvare. Prin urmare, ea isi doreste un salvator. Acesta e in majoritatea covarsitoare a cazurilor un Print, caruia ii revine rolul de a o scoate dintr-o situatie traumatizanta. Printesa plange, ofteaza, se inchide in sine si extrem de rar, lupta pentru a-si depasi conditia.
Presupusul Print trebuie sa fie chipes, bogat, curajos, potent etc. intrunind astfel toate calitatile posibile. Si, desigur, niciun cusur. Este construita astfel o imagine ideala a celuilalt, nemaitinand cont de realitate.
Dar atunci cand salvatorul mult dorit apare, va fi in mod constant si pana la epuizare solicitat. Printesei trebuie sa ii fie satisfacute toate mofturile, toate capriciile. Printul va fi testat in repetate randuri. Printesa nu va intra usor intr-o relatie, nu va accepta asa repede prezenta celuilalt. Ea adopta un comportament cel putin bizar, devenind de-a dreptul tiranica cu presupusul candidat. Sa ne gandim insa bine. Numai in basme gasim acest scenariu ?
Din perspectiva psihoterapeutica, “Mitul Printesei” ar putea fi explicat prin constituirea unui sindrom. Captiva de atata vreme in turnul de fildes, Printesa acumuleaza multe frustrari si atunci simte nevoia de a le revarsa asupra cuiva. Precum duhul prizonier din “O mie si una de nopti”, atunci cand se iveste dupa sute de ani cineva care sa o elibereze, Printesa isi va persecuta salvatorul.
Printesa nu este rea, ci dominata de furie. Au trecut in fond ani buni pana sa apara un candidat care sa merite atentia sa. Sau daca nu a durat atat, nerabdarea ei este mult prea mare si greu de stavilit. Factorul timp – un element din realitate – isi spune, oricum ar sta lucrurile, cuvantul.
Printul trebuie sa vaneze pentru ea, sa ii procure nu stiu ce comori, sa se lupte cu balaurul si sa-l rapuna, sa ii aduca piatra de pe fundul marii, sa treaca prin foc si multe alte nazdravanii care ii trec ei prin minte. Prin toate aceste probe, Printesa ii pune fara echivoc rabdarea partenerului la incercare. Se doreste astfel o tripla validare: a sa, a Printului, cat si a relatiei lor.
Salvatorul trebuie sa fie o persoana cu multa tarie de caracter, precum si sufleteasca, pentru ca Printesa il va supune la toate corvoadele posibile si, mai ales, imposibile.
Cei mai multi renunta si nu ajung astfel niciodata sa o cunoasca cu adevarat. In realitate, Printesa este o fire inteligenta, sensibila, deschisa, vioaie, insa, pe de alta parte, prezinta simptome ale unei suferinte bine ascunse, ale unei depresii de multe ori mascata de basm prin exprimari ca “s-a intepat cu fusul”, “a cazut in somn lung, de o suta de ani” si altele.
Ea simte nevoia inconstienta de stabilitate, de a consolida o relatie, de a fi acceptata asa cum este. Totusi, cum putem trece peste reguli, limite, conventii sociale ? Pentru ca de cele mai multe ori, Printesa nu se va in laturi de la nimic pentru a-si chinui salvatorul, aparand uneori drept diabolica. Si totodata, adeseori sub influenta unui blestem. Spre exemplu, candidatii lesina dupa atata dantuire cu ea sau, si mai rau, atunci cand o saruta, potentialul salvator – se intelege, cel nepotrivit – moare.
Ce se intampla de fapt ? Traumele repetate au pus accent pe structura psihica a Printesei, iar ea si-a construit treptat, pentru a se proteja, un alt sine. Aparentul dezechilibru emotional este insa de cele mai multe ori unul fals, Printesa fiind constienta de propria valoare, intr-o parte a sa la care insa capata cu greu acces. Menirea salvatorului este de a o scoate din aceasta incorsetare – este evident din basm ca singura nu e capabila.
Printesa a capatat in timp deprinderi sado-masochiste, iar salvatorul ei nu va rezista decat in masura in care ii poate face fata. Pentru aceasta, el insusi trebuie sa prezinte caracteristici asemanatoare. Altfel, va sfarsi ca multi altii, fara “trofeu” si cu coada intre picioare.
Finalul povestii, este in cazurile fericite, scoaterea la suprafata a adevaratei personalitati a Printesei si demontarea eului fals. Insa asta cere mult timp si rabdare imensa din partea celuilalt, ceea ce face ca misiunea potentialului salvator sa fie aproape cu neputinta de dus la bun sfarsit.
Candidatii sunt alungati sau mor pe capete, iar Printesa devine, de cele mai multe ori, tot mai cinica, critica si nemultumita, pentru ca pare ca practic nimeni nu o va salva vreodata – confirmandu-i astfel temerile, suspiciunile augmentate in si de timp.
Finalul primei parti
Autor:
Oana – Mihaela Șerbescu,