“Sindromul Printesei” si psihoterapia (2) – Capcaunul o va manca pe Printesa?
Sa reintram astazi pentru cateva clipe in lumea basmelor, alaturi de Printesa noastra, care, asa cum ne amintim, era prizoniera in turnul unui castel, prada a unei vraji extrem de puternice. Povestile asigura incantarea serilor si un somn mai lin, pentru ca refac circuitul dintre mesajul lor si psihoterapie, intr-un mod care apare psihicului uman ca fiind mai subtil si mai putin agresiv decat cea de-a doua.
Sa recurgem mai intai de toate la un scurt rezumat a ceea ce se petrecea in episodul anterior: Dupa ce mai multi Printi apar dorindu-si cu intensitate sa o salveze, tanara ii supune la tot felul de probe de-a dreptul imposibil de trecut. Derutat de comportamentul ei absurd, fiecare Print care o intalneste ajunge sa isi puna in final intrebarea daca exista intr-adevar dorinta ei sa scape din turnul de fildes? Sau intre timp a inceput sa ii placa de fapt acel univers? Chiar isi doreste ea sa fie salvata?
Haideti sa vedem ce ne-a raspuns o corespondenta dupa prima parte a povestii:
“Nu cumva ea de fapt se poate salva si singura, insa in realitatea ea are nevoie de Printul ei ca sa se poata perpetua (perpetuarea valorilor inalte)?
Nu cumva ea are constiinta valorii de sine edificata si foarte bine dezvoltata?
Si nu cumva stie ca numai cine se ridica la nivelul ei e cel care nu numai ca o merita, ci si cel pentru care, la randul ei, va intoarce pamantul pe dos pentru el la o adica, daca va fi necesar?
Decat niste intrebari 🙂
Astept cu multa bucurie continuarile. 🙂
Multumim si felicitari pentru articole! Foarte bine prezentate si argumentate!
Adaugat de ca_ni “
Apare aici vizibila empatizarea cu basmul, fiind ridicate astfel o sumedenie de intrebari. Ele sunt pana la urma mai importante decat raspunsurile, intrucat furnizeaza unele informatii despre cum vede povestea ca_ni.
In basme, exista acest mit al salvatorului, prin urmare Printesa noastra este incapabila sa se elibereze de una singura. Pe de alta parte, povestea in sine poate indica faptul ca de obicei tanara, are intr-adevar o constiinta a “valorii de sine edificata si foarte bine dezvoltata”. Regasim adesea lucrul acestea, prin talentele in general inaccesibile muritorilor de rand care ii sunt asociate, de tipul: o voce sublima, capacitatea de a face levitatie, de a vedea viitorul s.a.m.d.
Ce am adus eu in discutie este maniera in care acest personaj intelege sa sustina o relatie cu cel care se presupune ca o va salva. La un nivel atat constient, cat si inconstient, ii este evident ca Printul viselor sale trebuie sa o merite si sa intoarca pamantul pe dos – un test al iubirii pe care multi il pica. Iubirea presupune disponibilitatea celuilalt de a se sacrifica pe sine.
Intr-o alta poveste, extrasa dintr-o lucrare a regretatului psihoterapeut persan Peseschkian, vom gasi si mai pronuntata aceasta idee: Doua femei care erau vecine (si se presupune prietene) aveau fiecare cate un prunc. Una dintre ele se aseaza din greseala intr-o noapte pe copilul sau si-l sufoca, astfel omorandu-l. Cand realizeaza grozavia ce tocmai o faptuise, ea merge la casa celeilalte si schimba copii intre ei. Spre disperarea vecinei sale, care dimineata se trezeste fara propriul prunc.
Neputand suporta nedreptatea, ea apeleaza la un judecator, denuntand ticalosia. In fata acestuia, fiecare femeie sustine ca ii apartine copilul viu, iar copilul mort este, bine inteles, al celeilalte. Evident ca numai una dintre ele spune adevarul. Judecatorul trebuie sa decida care este adevarata mama. Cu multa intelepciune, acesta din urma cere mamelor sa imparta copilul, lucru asta fiind posibil numai prin taiere.
Impostoarea este foarte multumita de verdict. Insa cealalta femeie incepe sa se agite, sa tremure si plina de jale si obid, sa strige cu lacrimi in ochi “Lasa-i ei copilul!”, trecand astfel peste propria dorinta de a-l poseda, pentru a-l pastra in viata. Atunci judecatorul hotaraste ca ea este mama reala si ii lasa ei copilul.
O poveste plina de talc si cu un final fericit. Mesajul ei este edificator: Numai cine iubeste indeajuns de mult poate aseza obiectul iubirii sale mai presus de propriile dorinte. Dar reuseste un Print sa faca asta? Rareori. Cei mai multi sunt de fapt interesati sa isi petreaca noaptea in alcov cu Printesa ori sa ajunga la averea ei. Dorinta de a poseda este evidenta in basm.
Sa impingem insa povestea mai departe, urmand sa o analizam apoi din perspectiva psihoterapeutica. Va invit sa prezentati propriile voastre interpretari. Sa ne inchipuim ca in cele din urma Printesa reuseste de una singura sa evadeze din turn. Ea umbla mult pe taramuri necunoscute, pline de maracini si hartoape, care o fac sa ramana desculta si insangerata. Vestmintele ii sunt rupte, iar ea este obosita, plina de sudoare si praf. La un moment dat, in zare pare a se ivi conturul unui castel. Atrasa de ideea de a-si regasi vechiul statut intr-un plan practic, se apropie cu multa curiozitate.
Se dovedeste ca este intr-adevar un castel, dar gurile rele spun ca ar fi al unui mare Capcaun caruia ii place sa se hraneasca cu copii. Oripilata de idee, Printesa vrea sa se indeparteze, dar este prinsa in mreje de catre Capcaun pe care apuca sa il intalneasca si care ii promite ca se va comporta cu ea mai frumos chiar decat in Rai. Printesa cedeaza vorbelor sale mieroase si ii ramane in preajma.
O singura conditie ii impune insa Capcaunul: ca niciodata, dar absolut niciodata, ea sa nu se aseze in jiltul lui. Cum Printesa consimte, lucrurile par sa ia fagasul normal si ea beneficiaza intr-adevar de un tratament princiar. Intregul palat ii este pus la dispozitie, servitorii ii fac toate poftele si astfel bucatele sunt imbelsugate, straiele sunt alese – ea pare sa aiba libertate deplina.
Si totusi o curiozitate din ce in ce mai mare incepe treptat sa puna stapanire pe ea. De ce sa nu dispuna de libertate absoluta? Ea vrea sa patrunda in fiecare cotlon al castelului si lucrul acesta este posibil. De asemenea, vrea si poate sa iasa la plimbare pe mosia Capcaunului, mirosind astfel florile pline de miresme care mai de care mai suave, se poate scalda sub razele soarelui si multe, multe altele.
Dar mintea nu ii da deloc ascultare. Ca un dracusor, aude o voce sacaitoare care tipa tot mai strident, aproape asurzind-o: “- Ce, jiltul ala e numai al lui?! Aseaza-te si tu. Asta-i buna, de ce sa stea acolo numai el?” Cu toate acestea, ea isi tot amana planurile, dar seara de seara vocea n-o lasa in pace. Cand pune mana sa citeasca, gandurile ii sunt imprastiate pe data. Si una peste alta, mai nimic din tot ceea ce i se parea inainte atractiv, nu mai prezinta interes pentru ea.
“- Lasa-ma in pace, afurisito!” Tipa ea deznadajduita catre voce. “- I-am promis Capcaunului ca ii voi face pe plac. In fond, el ma iubeste in felul lui, iar mie a inceput sa mi se para fermecator.” Dar nici gand. Parca cu cat isi dorea sa ii respecte lui dorinta, cu atata vocea devenea mai agasanta: “- Asta-i buna, ce mare lucru. Daca te iubeste atat de mult, te lasa sa faci orice vrei. Clar.”
Cand ispita devine atat de mare incat nu si-o mai poate infrana, Printesa se apropie de jilt. Il studiaza atent si-i observa textura si culorile. Este intr-adevar un obiect frumos din cale-afara, o capodopera. Confectionat cu maiestrie din aur si catifea rosie, incrustrat cu diamante, safire si opal, iti ia fara indoiala ochii prin stralucire si rafinament.
In cele din urma, inutil s-o mai spunem, se intampla ca de obicei in basme, interdictia misterioasa este incalcata, Printesa se aseaza bine merci in jilt si se simte neobisnuit de bine. Toata monotonia este alungata pe data, iar viata-i pare cu mult mai luminosa si mai plina de perspective. Dar taman atunci apare Capcaunul. O priveste in ochi si ii spune cu voce moale: “- Vrei sa ma lasi?”
Problema este ca si Printesei noastre incepe sa-i surada ideea de a-si odihni trupul princiar din vreme in vreme acolo, asa ca nici gand sa vrea sa ii permita. Un schimb intens de priviri are loc intre cei doi. Furia se instaleaza ca la ea acasa.
Capcaunul este ravasit ca i-a fost uzurpat tronul si cu greu isi infraneaza sentimentul acut de suferinta. Se simte neputincios pe data, iar puterile incep sa i se prelinga incet. Simte cum ameteala il cuprinde si e pe punctul de a lesina. O priveste plin de ciuda, dar cu toate acestea cu o tandrete amestecata cu o vointa de neclintit, gandind: “- Este al meu! Afurisito! O singura dorinta am avut si eu!”
Printesa simte in schimb cum intreaga ei energie ia proportii. “- Pai daca e atat de bine aici, de ce ti l-as lasa tie?” Ii raspunde ea tacut, in timp ce mania sa creste. “- Adica sa stau departe de placerile vietii, pentru ca asa zici tu. Vezi sa nu!” I se pare ca a fost lipsita de ceva neinchipuit de agreabil. De cata cruzime, de cat egoism a putut da dovada Capcaunul!
Asa ca se privesc la ora aceea de taina si fiecare isi revendica din ochi jiltul, gasind argumente cate si mai cate: Ca este confortabil, viguros, ca te face sa te relaxezi, dar mai presus de toate iti genereaza un sentiment irezistibil al puterii. Inversunata peste fire, Printesa raspunde privirii de otel a Capcaunului printr-una similara.
Deodata insa se petrece ceva in ei. Capcaunul este pe punctul de a ceda. “- Ce mare chestie jiltul asta?” isi zice el in sine, cu toate ca se simte sleit de puteri. “- E pana la urma un simplu obiect! Si ce bine ii sta ei acolo.” Printesa vede cum el are aerul unui copil ratacit, in ciuda vapailor pe care le arunca si se simte miscata de sentimente duioase. “- Daca e ceva ce iubesc nespus, asta este libertatea.” Acestea fiind spuse, Printesa se ridica si se facu nevazuta pe data.
Finalul celei de-a doua parti