Lupul travestit (Prima parte)
Traia odata intr-o padure stufoasa un pui de lup. Vesel si nebunatic din fire, era indragit de aproape toate animalele, desi le soca adesea cu tot felul de solicitari si comportamente, care mai de care mai neobisnuite. Ba dorea sa fie sef de haita, ba rupea cu coltii scoarta batranilor copaci sau arunca cu petarde, incendiind ce prindea la indemana. Pe deasupra, punea la cale si o multime de farse, altfel incat unii se cam speriau, iar altii il priveau cu admiratie ori invidie pentru vitejia lui.
Da’ nu mai cresti si tu mai curand, sa te cumintesti! – carcotea fratele mai mare, inghiontindu-l pe de alta parte atunci cand trecuse prea multa vreme fara niciun act al de bravura al celui mic si incurajandu-i astfel atitudinea temerara. Nu mai sta atata la joaca cu toti derbedeii! – tipa mama, dorindu-si in secret ca el sa-i fi semanat. Mergi la scoala pentru a avea un viitor mai bun. Nu mai pierde atata timpul aiurea! – racnea tatal, furios ca nu este ascultat, dar noaptea il saruta in somn, mezinul prefacandu-se de multe ori ca doarme…
Timpul trecea, iar lupul cel mic isi vedea linistit de ale lui, batand toba cat era ziua de lunga. Canta prost, dar asta nu conta prea mult pentru el. Se simtea fericit si visa sa-si infiinteze candva o trupa rock, al carui leader, bineinteles, avea sa fie chiar el. Pe cand isi imagina asemenea lucruri, bucurandu-se din plin de clipa prezenta si provocand reactii contradictorii in jurul sau, lupul incepu sa se simta din ce in ce mai trist.
Nu era, vedeti bine, niciun suflet prin preajma sa care sa il inteleaga pe deplin. Pe masura ce crestea, presiunea la care fu supus se intensifica. Fratele ii striga, gesticuland amplu, ca a trecut timpul sa aiba fantezii in cap, sa faca deci bine sa se maturizeze. Mama, frustrata ca nu regaseste nimic din ea in mezin, il repezi sa treaca la teme si ii confisca toba, iar tatal nici el nu se lasa mai prejos si il altoi – sa se stie cine e de fapt capul familiei.
Animalele padurii nu avura in cele din urma, la randul lor, in ciuda oricarei simpatii pentru mezin, o reactie mai blanda fata de acesta. Cele care isi simteau amenintata pozitia, ripostara si unindu-si eforturile, il chelfanira pe bietul lup, sa-si scoata din minte pentru totdeauna ca el le va conduce destinele animalelor, in locul lor, desigur. In ce le priveste pe celelalte vietuitoare, acestea il alungara cu pietre. Nu te mai vrem pe langa noi, ii strigara, pline de ciuda ca nu au aptitudinile lui.
Sub asemenea auspicii, lupul fugi cu coada intre picioare din randul celor dragi. Familia ii regreta plecarea, intreaga padure de fapt ii simti lipsa, cu toate acestea niciunul nu dori sa ii marturiseasca ce simte fata de el. Nimeni nu incerca sa il opreasca, fiecare avand motivele lui. In curand, mezinul se aciuia pe langa un pastor, care il lua drept caine, prin urmare nu-l alunga.
Aici puiul de lup realiza ce viata grozava duc mioarele. Ciobanul nu se indura sa dea pe niciuna dintre ele la taiere si in plus n-avea nici cine stie ce mari pretentii din partea lor – trebuiau doar sa ii tina de urat si sa-l scape de singuratate. Asa ca manca pe una dintre ele, ii fura infatisarea si-i copie atitudinea blajina, sperand ca astfel ii va fi mai bine.
In loc de asta, situatia lui se inrautati. Cuprins de remuscari, lupul avu o stare din ce in ce mai proasta. Nu trecu mult timp ca slabi si se imbolnavi, astfel incat, prin exceptie de la regula, pastorul decise sa il sacrifice. Dar asta numai dupa ce fu muscat de oaia care, in mod surprinzator, in ziua in care dorise sa o duca la un medic veterinar sa vada ce se intampla cu ea, ii sari la gat si-si infipse cu putere dintii in el.
Sfarsitul primei parti.