Omul care a vrut sa isi invinga umbra

A fost odata un om. El isi petrecea mult timp in aer liber, sub razele soarelui. Radea atunci si se juca cu umbra sa. Sarea sotronul, iar umbra, tacuta, sarea si ea. Umbra era mereu langa el, il urma pas cu pas. Lipita de el, umbra ii facea parca cu ochiul, iar omuletul intorcea capul sa vada daca mai e. Isi iubea umbra, era tovarasa sa, un alter ego al sau, e drept, mai intunecat.

Daca se intampla cateodata ca umbra sa nu mai apara, omuletul era trist. Ce pacat, astazi nu mai am companie, spunea el. Continua sa umble pe strazi, dar parca ceva ii lipsea. El stia ce. Ii lipsea umbra sa. Azi asa, maine asa.

El observase ca e o legatura stransa intre soare si umbra, iar asta il infuria. Ar fi vrut sa fie stapanul absolut al umbrei, dar ea venea numai daca era soarele, iar altfel, nu-si facea aparitia. Uneori era alungita, alteori scurta, uneori era subtire…

Umbra se rotea in jurul sau, isi schimba unghiul, iar omul o privea, uimit de frumusetea ei. Dar faptul ca nu putea sa o faca sa vina dupa cum dorea, il enerva tot mai mult. Daca isi dorea sa fie si umbra cu el, trebuia sa iasa din casa si nu avea chef intotdeauna.

Iar atunci ii era dor de tovarasa lui. Plangea si isi ura umbra. De ce de fiecare data cand vreau sa fii cu mine, trebuie sa am soarele in coasta? Umbra ticaloasa! striga amarat omul, iar lacrimile i se prelungeau pe obraz.

Nu doar ca umbra nu era in permanenta cu el, dar atunci cand in fine, dupa o lunga asteptare, aparea, il tachina. Ba era in stanga, ba in dreapta, ba in fata, ba in spate… Niciodata nu isi pastra pozitia si forma. Asa ca intr-o zi, enervat la culme, omul se hotara sa scape de ea pentru totdeauna.

Ei, lasa ca ti-arat eu. Nu vei mai putea rade de mine de-acum inainte. Nici nu ma vei mai putea intalni vreodata. Se inchise in casa si trase obloanele. Omul avu grija ca soarele sa nu mai patrunda in casa deloc si elimina orice sursa de lumina.

Cand sotia sa ajunse acasa, vru sa ridice obloanele. Cum iti permiti? In casa MEA? urla omul si o alunga. Sotia il privi uimita, dar parasi locuinta fara sa spuna un cuvant. Omul continua sa se certe cu umbra sa, cautand sa ii elimine insasi amintirea.

In fiecare zi, el isi facea tabieturile in intuneric. Nu mai citea, nu mai facea aproape nimic, unica sa preocupare era sa nu mai stie nimic de umbra sa. Omul se baricadase in casa. Doar postasului si laptaresei le mai dadea voie ocazional sa vina la usa.

Trecura ani. In pat sedea intins un om. Avea temperatura si delira. Umbra, umbra mea. Alungati umbra, nu mai vreau sa stiu nimic de ea. Tampla ii era fierbinte, setea tot mai mare, iar omul banguia cuvinte amestecate, de multe ori lipsite de sens.

Se zvarcolea asemenea unui bebelus, dand din maini si din picioare. Nu mai putea cobora din pat de teama ca umbra lui ar putea rasari de niciunde si nu avea de gand sa se dea batut. Cum adica, sa o las sa castige?! Niciodata! Inghesuit acum intr-un colt, omul zacea.

Cand in cele din urma intelese ca umbra nu-l va parasi niciodata, se afla la un pas de moarte. Ar fi vrut ca soarele sa ii intre in casa, dar, sleit de puteri, nu se mai putea da jos din pat, iar altcineva nu-l mai vizita. Sotia, postasul si laptareasa plecasera din viata sa cu multi ani in urma. Era singur.